joi, 23 februarie 2012

ia te uită ce-a adus pisica!









de dimineaţă cutiile poştale de pe scara mea erau pline cu prostioare de-astea.







după-amiază, cam toate erau pe jos, călcate în picioare. am salvat eu una aici, şifonată un pic, ce-i drept.

marți, 21 februarie 2012

antiemoţie de iarnă spre primăvară

azi am stat mai mult pe youtube ascultând muzică legionară, comunistă, neutru-patriotică, citind texte, şi comentariile aferente, despre antonescu, zelea-codreanu, horia sima, ceauşescu, băsescu, dacism şi tot genul acesta care colcăie oarecum underground.
cântecele legionare mi se par cu adevărat răscolitoare, destinul lui antonescu nu te poate lăsa indiferent, producţia propagandistică a comuniştilor este mai găunoasă, decorativă şi de imitaţie, de fapt. artiştii comunişti au preluat de la legionari.
un şef de la sri, adică proaspăt fost securist, ne atrăgea atenţia, mie şi unui coleg de la ziarul la care lucram prin anii 90, să nu ne lăsăm amăgiţi de discursurile şi de cântecele legionare, în caz că ne ducem, ca ziarişti, la întrunirile lor.
de ce, l-am întrebat, dar n-a putut să formuleze ceva coerent.
mi-am dat seama de ce pe cont propriu, descoperind în revista memoria poezia lui radu gyr, ridică-te gheorghe, ridică-te ioane!, un îndemn al  poetului legionar la răscoală anticomunistă în anii 50, poezie pe care eu o cunoşteam (mai puţin autorul) de la cântarea româniei lui ceauşescu, unde se sugera că e vb de răscoala de la 1907. aşadar, comuniştii ceauşişti refoloseau şi textele legionarilor, nu numai retorica lor (mai puţin ortodoxismul, totuşi!), iar securistul nostru (vorba vine, ha, ha!), se cam încurca în această dilemă. am scris în revista litere despre descoperirea mea, prin anii 90, a preluat-o şi cronicarul româniei literare, interesat şi incitat, dar şi cronicarul adevărului literar şi artistic, iritat şi deranjat de scormonirile mele. scormoniri care au şi încetat, n-am putut găsi nimic la biblioteca judeţeană, broşurile cu textele cântării româniei, să zicem, nimeni n-a vrut să-mi mai spună nimic. am observat că există culturnici, dar şi oameni de cultură, f deranjaţi dacă cercetezi literatura comunistă şi n-o găseşti în regulă. adică dacă spui că parte mare din ea  e material de propagandă pur şi simplu pt bani şi poziţie socială te-ai ars, sare imediat eugen simion, dar şi daniel cristea-enache, şi-ţi dau cu vărguţa la mâna scriitoare. he, he! paznici de far!

dar, altceva voiam să spun. dacă vrei să echilibrezi emoţia care te poate cuprinde ascultând muzică legionară sau texte despre antonescu, citeşte, omule normal, comentariile concetăţenilor noştri, simpatizanţi ai lui antonescu, ai legionarilor, ai lui chao, ai dacismului, ai tuturor xenofobiilor politice, şi o să-ţi treacă rapid emoţia estetică. ce varsă oamenii ăia din ei. nu-i deosebeşte că sunt legionari, antonescieni, comunişti, dacişti autohtonişti, observaţi că nu se atacă între ei. te lecuieşti de eroisme, de cultul omului excepţional, de fanatisme cu care secolul trecut a umplut capetele oamenilor şi cimitirele.
o să vrei să citeşti sau să asculţi muzică despre oameni normali, nu despre sângeroşi care vor să ne oblige să gândim ca ei. mie aşa mi se întâmplă.

duminică, 19 februarie 2012

totul despre veaţă

am mai scris şi eu câte ceva de dimineaţă, iar după-amiază m-am tras în dormitor la căldură şi la televizor. maşina e tot înzăpezită, şi ştiu bine cât îl supăr pe d-l mru cu asta, dumnealui nu plăteşte lenea mea. doar eu pe-a lor, da.
şi la televizor, ce să auzi, dacă nu pe d-na aceea de la loteria naţională... căreia guvernul boc i-a dat atâţia bani ca să-i ia postul... care a candidat din partea opoziţiei contra d-nei teo trandafir... în fine, ştiţi de cine vb. d-na a schimbat de curând partidul, teo trandafir a lăsat baltă parlamentul. câtă energie verbală consumată degeaba printre apropiaţii mei, la vremea respectivă.
d-na nuştiucumocheamă turuie ceva despre explozia de la sighetu marmaţiei. ceilalţi vorbitori au zis că nu e normal să explodeze a doua oară, cu specialişti şi cu autoritaţi cu tot, d-na zice ba da, pt că d-na susţine guvernul acum şi nu e bine să zici că nu e normal.

eu zic că nu e normal.
nici ce face d-na nu e normal. înainte, când era în opoziţie, turuia la fel, numai semnul era invers. sigur nu sunt fraier dacă nu-mi dau seama cum poate cineva să facă asta? sigur, sigur?

mai bine pe blog, unde dau de ceva care mă tranformă într-o pătrăţică de unt pusă în dry cooker. pe blogul meu a intrat cineva de aici.
totul despre veaţa privighetoarei. ce frumos, chiar îmi plac cuvintele astea (şi privighetorile), hm, o fi normal?
normal, normal.

miercuri, 15 februarie 2012

încremeniţi în proiect

ne-a acoperit zăpada lui dumnezeu.
iar deasupra - copacul sub care se află maşina e tei - deasupra teiul sfânt îşi scutură creanga. nasol, nu?

dar, lasă dimitrie stelaru, mai lasă! vom avea şi noi vară, vară! şi-o cană de ceai cu aromă de tei proaspăt pe masă!

marți, 14 februarie 2012

sancta simplicitas

o bătrânică din zonele calamitate şi intens mediatizate zilele astea, întrebată dacă are cu ce se încălzi, a spus reporteriţei că deh! mai pune şi ea pe foc ceva lemnişoare, ceva cărţi, ce să facă.
reporteriţa n-a zis nimic, ea căuta senzaţionalul ca orice reporter, dar nu l-a găsit. se aştepta să audă că băbuţa trage un gât de tărie şi se bagă în cârpe, poate, ştiu eu? dacă d-l toader, pedelist de frunte, ştie că toţi cei 74 de morţi (minus unul...) au murit beţi...
pielea sensibilă de pe creierul meu a reţinut cum se încălzea femeia cu cărţi. nu citindu-le, ci punându-le pe foc.

vorba ceea, dac-aş fi unul dintre acei autori care se respectă şi sunt respectaţi, aş produce acum ceva ditirambi spre gloria cărţii, ceva elegii legate de decăderea ei, dac-a ajuns din ce-a fost un biet combustibil solid precum cocenii de porumb! dar nu sunt dintre acei autori.

mă gândesc ce cărţi să fi avut bătrâna în casă, desigur manuale vechi de pe când copiii ei, acum adulţi cu rosturi pe undeva departe, mergeau la şcoală. cărţi de premii la sfârşit de an şcolar, poate şi volume date obligatoriu la prăvălie o dată cu sticla de ulei sau de gaz, cum se proceda pe timpul lui chao. mi-amintesc că găseam cândva prin genul ăsta de case şi prăvălii opuri de valoare şi le salvam de la utilizare ca hârtie de şters la cur.
să fim realişti. bătrâna se încăzea şi ea cum putea. nu punea pe foc semnificaţii, doar obiecte. iar dacă vrem semnificaţii, cărţile îi salvau viaţa. dar nu cred că din cauza asta reporteriţa a înghiţit ştirea şi nici n-a clipit.

duminică, 12 februarie 2012

tigăi de teflon

un prieten, căsătorit imediat după facultate cu o colegă (un cuplu tânăr de intelectuali de mare calitate, amândoi citiţi, talentaţi, inteligenţi, în fine amândoi foarte ok cum ar veni), îmi povestea cât de surprins a rămas el de soţia lui, după câţiva ani de căsătorie, când lucrurile au început să intre pe făgaşul domestic.
mergeam, bătrâne, pe la ai ei, la ţară, şi când am văzut-o cum se schimbă de haine cu nişte trenţe, cum se încalţă cu cizme de-alea mari de cauciuc, cum intră printre porci în cocina aia cu noroiul până la genunchi, nu mi-a venit să cred. o clipă m-am temut să n-o sfâşie animalele - au porci mulţi, e o gospodărie aşezată de ţară - care cereau de mâncare cu un zgomot infernal, dar nici vorbă, ea era de acolo, din filmul ăla, s-a descurcat, i-a pus la punct imediat, i-a rezolvat. mă uitam la ea, mă întrebam unde o fi rămas în clipele alea intelectuala finuţă,  cu care discutam eu cărţi grele şi filme, alături de care îmi înalţam sufletul prin muzee şi expoziţii de artă şi nu-mi venea să cred
că sub coaja intelectuală a rămas, intactă, ţăranca? am pus şi eu un pic de sare pe rană.
da, bătrâne, a răsuflat el.

am convenit amândoi că asta e, există oameni pe care cultura, formaţia intelectuală, nu-i pătrund în esenţă, cum nu pătrunde aurul în obiectele poleite cu el. sau teflonul în tigăile de aluminiu care se dau la promoţie cu atâta succes. poleiala intelectuală le dă o anumită utilitate socială, poate chiar importantă, dar atât. în esenţă rămân ce-au fost

tu rămâi ce-ai fost. romantic. am râs.

iar acum vă spun că mi-am amintit întâmplarea aceasta ascultându-l pe mihai răzvan ungureanu, noul prim-ministru pus de băsescu cu surlă şi tobă să-i salveze imaginea. le vorbea bătrâneilor astupaţi de zăpezi prin sate lăsate fără şcoli şi spitale, le zicea în limba română, deşi ştie sanscrita se pare, le spunea lucruri pe care ei le mai auziseră şi de la chao şi de la băse: că sunt leneşi din moment ce n-au pus mâna pe lopeţi să dea prin nămeţii de şase metri. d-l mru lăsase coaja de intelectual în gipan şi vorbea ca un activist, ceea ce este el de fapt.

sâmbătă, 11 februarie 2012

meniu de câine

am citit la clasa a şasea doină de mihai eminescu. nu pt că mi-ar plăcea, ci pt că este în manualul pe care îl folosesc anul ăsta, cel al editurii all, autori anca şerban şi sergiu şerban.
ştiu de mult că actuala generaţie şcolară ia textele literare drept ştiri de televiziune sau de ziar, în fiecare an şcolar la clasa a opta apare elevul care întreabă dacă întâmplările din romanul baltagul sunt adevărate.
ieri, când am citit strofa cine-au îndrăgit străinii
                                    mânca-i-ar inima câinii,
                                    mînca-i-ar casa pustia
                                    şi neamul nemernicia!  clasa a făcut ăăăăăăîîîî!, un zgomot surd care m-a surprins, şi când le-am văzut ochii întunecaţi mi-am dat seama de ce: mulţi dintre copii au părinţii  la muncă în spania sau italia sau cipru etc. poate că simt pe pielea lor cum le-a mîncat casa pustia şi, dacă le-ar mai mânca şi câinii inima, ar fi prea mare pedeapsă pt ei şi părinţii lor.
fără să ştie măcar dacă au îndrăgit străinii sau doar au apelat la mila lor.

nu-mi place poezia asta, îmi amintesc cum o cita şi chao, naţionalismul lui eminescu îmi e antipatic, proastă idee să o propui unor copii de doisprezece ani.

marți, 7 februarie 2012

cică

o soluţie e să scriu iarna secvenţe care se petrec vara, şi invers. astăzi chiar aşa am făcut şi mi-a plăcut, dar nu mai postez textul pt că nu se înţelege mare lucru din fragmente mici. şi, în plus, vulnerabilitatea.

dintre ştiri, mi-a atras atenţia cum a scăzut târgoviştea în cei 22 de ani, de la o sută de mii de locuitori la şaptezeci şi ceva de mii. dramatic, mai ales într-un judeţ cu 74 la sută populaţie rurală. oraşul a mai trecut prin perioade de depopulare, n-ar fi ceva nou. dacă n-ar mai fi nici capitală de judeţ, cum plănuieşte ăla, ar deveni un orăşel prizărit, cu o universitate de stat unde faci ce facultate vrea muşchii tăi.

cică ar fi căzut guvernul boc.

se poate, e mare frăsuială, cum se mai întâmplă în ţărişoară când bagă la promoţie tigăi teflonate ori posturi de miniştri şi secretari de stat. noul boc e un intelectual de aceeaşi vârstă cu originalul, deranjat o leacă din drum în 1989, pe când era în comitetul central al utc. omul, înţeleg, intră prin partide când are nevoie, şi iese imediat ce nu-i mai trebuie. e candidatul.

duminică, 5 februarie 2012

vara

astăzi te duci cu vaca, zicea mama.
trebuia să-mi zici de ieri, ţipam eu. cu cine mă mai duc eu acum?
vorbeai de seara cu un prieten când ştiai că trebuie să te duci cu vaca la păscut. ori chiar cu mai mulţi, era şi mai bine. vacile pasc ce pasc, câteva ore în şir, apoi se aşează jos şi rumegă. asta se întâmplă după-masă, când e cald de mori şi cauţi un pic de umbră. vaca stă la picul ăla de umbră, aţipeşte cu ochii pe jumătate închişi, rumegă leneş, sau cu hărnicie, depinde cum priveşti treaba asta fără pic de răgaz, şi din când în când oftează greu de parcă meditează la ceva foarte greu. aşa o fi făcând ea lapte, bine, dar nu poţi să stai cu orele să te uiţi la vacă. cu prietenii joci cuţitaşul, purceaua, gropiţe, spui porcării despre fete, mai faci mişto de cineva,  ai ce face. orice băiat are un briceag în formă de peşte, unii au şi altfel de bricege vechi, de pe la moşi de-ai lor, sau noi, cu multe limbi şi cu plexic pe ele, aduse de prin bucureşti, care are tată sau ceva cu servici în bucureşti. briceagul în formă de peşte e f. bun, n-ai ce să zici. sunt întâi seriile de aruncări din palmă, apoi de pe două degete, de pe un deget, din pumn,  arunci cuţitaşul ţinându-l de vârf  şi, la sfârşit, îi dai o mişcare de răsucire laterală în aer cu degetul mare şi arătătorul şi el trebuie să se întoarcă şi să se înfigă în pământ. toate aruncările se repetă, câte trei aruncări la fiecare figură, când greşeşti, ieşi şi intră altul, intri când îţi vine rândul iar şi continui de unde ai rămas. cam toţi suntem buni la cuţitaş, uneori cine începe jocul îl şi termină, nu greşeşte nimic, rareori găseşti câte un fraier şi aşa că jocul ăsta nu ne ia mult timp dacă nu ai fraierul de care să faci mişto. pt că dacă ai început să greşeşti şi ceilaţi încep să zică o iei în mînă, dai cu ăla ca mama după raţe şi d-astea, începi să transpiri şi să te enervezi şi îţi dai seama cum e să fii fraier, tu eşti fraierul azi. la purcea îţi trebuie măciuchiţă, pe care oricum trebuie s-o ai ca să mai faci vaca atentă pe unde bagă botul, să nu intre în porumburile oamenilor, că, dacă te prinde omul, o beleşti. măciuchiţa e de salcâm, cu un rest de buturugă la capăt, cojită şi lustruită, când o arunci vâjâie prin aer şi, dacă te pricepi, loveşte la fix om, vacă, sau pom, ce vrei tu. dar la joc trebuie să loveşti  altă măciuchiţă aşezată jos la doi paşi mai întâi, apoi din ce în ce mai departe, şi nu trebuie să arunci aşa ca un ghiolban, ar fi prea uşor, trebuie să atingi pământul cu capătul subţire şi, din mişcare, să-i dai drumul rostogolindu-se prin aer şi să cadă  la ţintă. ai greşit, ai ieşit, rămân doi inşi în finală, dacă nu eşti unul dintre ei stai şi te uiţi. gropiţele joci când sunt şi fete cu vacile, ăsta e un joc mai mult pt ele, dar merge şi de băieţi dacă n-ai ce face. la gropiţe ai nevoie de minge, o mingiuţă de cauciuc, o arunci şi în gropiţa cui s-a oprit acela trebuie să nimerească pe cineva cu mingea, dacă n-ai minge adevărată faci una de cârpe, dar nu e mişto. fetele nu prea joacă des, oricum, nu sunt grupuri aşa de mari de multe ori, iar când sunt, ele se strâng separat, cântă poate ştiţi şi voi ce oraş frumos şi ce seri sunt la moscova sau altele, treaba lor. dacă nu sunt băieţi şi n-ai ce face, te duci pe lângă ele, dar atunci tac brusc şi una îţi zice până la urmă venişi acilea, muceo, muierceo sau d-astea şi pleci, ce dracu.