luni, 30 aprilie 2012

un like

să combini sentimente şi stări e o stare de fapt a lumii moderne şi contemporane. combinăm utilul cu plăcutul, de exemplu.

venind de la piaţă am văzut o combinaţie nouă: un bărbat nu prea tânăr lângă un cântar domestic, de baie. bărbatul îşi expunea un picior cu laba retezată la jumătate.
m-am gândit care să fie mesajul lui.
fie-vă milă de un mutilat (din accident? de boală?) şi cântăriţi-vă!
fie-vă milă de sănătatea voastră şi cântăriţi-vă!


oricare ar fi, omul voia să spună că nu cerşeşte pur şi simplu. cred.
sunt şi pe facebook chestii de astea: daţi un like aici.

duminică, 29 aprilie 2012

din legendele românilor

la cartea la care lucrez scriu numai dimineaţa, o pagină, ca să iau numai roua de pe creier.

cum ieri am fost la ţară, astăzi postez fotografia nucului. nucul acesta este de o seamă cu mine şi are o poveste, pe care am trecut-o în carte.

sâmbătă, 21 aprilie 2012

pădurea norvegiană

watanabe n-are nici douăzeci de ani şi zice: citeam şi citesc mult, dar nu literatură variată. îmi place să recitesc cărţile favorite.


nici chiar aşa, frate! la ani doozeci, vorba unui cântecel, citeşti, nu reciteşti. vremea recitirii e mai încolo. de aia şi de altele - prea mult control de sine la watanabe ăsta!  - personajul mi se pare cam de sinteză, după gustul meu.

dar poţi să ştii cu japonezii!

ca idee însă, sunt perfect de acord cu recitirea. nu toate cărţile sunt pt noi. trebuie să învăţăm să selectăm cărţi de care avem nevoie şi să recitim periodic. am recitit mult dostoevski şi faulkner cu vreme în urmă, dar acum nu mai simt nevoia. nici recitirea la nesfârşit nu mi se pare un lucru prea inteligent.

vineri, 20 aprilie 2012

sfârşit de vacanţă

în a doua săptămână de vacanţă, în afara de pagina scrisă zilnic, am citit un roman frumos pădurea norvegiană, de haruki murakami, şi am ascultat câteva din vechile discuri de vinil, pt că mi-am cumpărat pick-up! cum l-am văzut la kaufland, mi-a şi venit ideea să cumpăr.

pădurea norvegiană e chiar aşa, un roman f frumos, nu ştiu deocamdată dacă e mai mult decât atât, adică o carte la care să fii nevoit să revii. dacă o carte nu oferă decât plăcere, asta nu e puţin, dar nici prea mult. să vedem.

pick-upul nu e la fel de bun ca vechiul concert 2030 pt care nu se mai găsesc ace, pt că ţara de fabricaţie, rdg, nu mai există, dar e destul de bun. e, bineînţeles, chinezesc, făcut pt europeni, chinezii ştiu mai bine ce ne trebuie, noi habar n-avem. noi ne ocupăm cu datul din clanţă şi cu agăţarea de putere cu orice preţ, pt că numai aşa ne putem îmbogăţi, fiind la putere.

miercuri, 18 aprilie 2012

gârla

mi s-a întâmplat şi în vadul gârlii, n-ar fi trebuit, eram aproape de casă, totuşi. nu departe  ca atunci lângă satul vecin, la şpirong. venea gârla, plouase sus, în amonte, gârla venea ca un perete mâlos, de apă murdară, aşa, fără niciun avertisment. am auzit ceva cred, dar aş fi putut să nu bag în seamă, cum mi se întâmplă cel mai des, pt că cel mai important lucru e cel care-mi atrage atenţia ultimul. deci puteam să nu mă fi uitat ce e cu zgomotul ăla. şi nici când m-am uitat n-am avut reacţie imediată, am avut nevoie de ceva timp să înţeleg că da, vine gârla mare, era pericol, era ceva ce mai văzusem dar nu cu mine acolo în calea ei. aha, să fug.
atunci am scăpat, mă uitam apoi la vadul umplut din mal în mal cu apă cu obiecte luate la vale din locurile unde stătuseră liniştite până mai adineauri. obiecte din case, scaune, mese, cutii mai mari sau mai mici, lăzi. hoituri de animale şi păsări duse de apă, fără posibilitatea să se mai mişte de capul lor, după cum îmi era f clar. hea!, eu scăpasem.
mă cam târâsem pe malul abrupt, mă agăţasem cu mâinile de rădăcinile de salcâmi din rădăcină în rădăcină spre tărâmul salvării, aşteptându-mă în orice moment să fiu smuls de şuvoiul imens, dar acum eram pe mal, sus şi ferit de pericol.
fusese tăcere şi căldură pâcloasă nu cu mult mai devreme, iar acum vuietul gârlii părea singurul eveniment  în univers, niciun alt zgomot nu putea să încapă lângă furia apei care distrugea fără nicio sforţare casă, copac, om, animal sau mal de pământ. nu te pui cu apa!, am bălmăjit şi mi-a venit să râd mânzeşte, căci vorbeam ca un moş,  auzisem de la vreunul din ei vorbele astea nu te pui cu apa, taică! nu te pui cu apa – căcat! te pui dacă vrei, dar trebuie să ştii c-o beleşti.
şi ar mai fi ceva, dar asta e atât de încâlcit.
şi e mai de demult, doi-trei ani mai în urmă.
şi nu eram singur, era şi m. şi ghiuri. era primăvara, dar înainte să vină gârla mare, căci ea vine mare în fiecare an, era imediat după ce se dezgheaţă.
voiam să trecem gârla în grădina lui ghiuri.
prin vad, lui ghiuri nu i-a plăcut, zicea că gârla are curent prea puternic şi ne ia apa la vale pe mine şi pe m., că suntem mai mici. ghiuri e cu doi ani mai mare ca noi, e înalt şi uscat ca o şipcă de gard. eu sunt cu un cap mai mic decât el, iar m. şi mai mic, deşi e de-o seamă cu mine. în vadul ăla cineva punea vârşe mai demult, când era apa curată, mi-am adus eu aminte. da, bă, dar atunci era apa mai mică, era vară, a zis ghiuri. am băgat şi eu mâna în vârşa aia, a zis ghiuri iar, şi îl cred, ştiu că bagă mâna după peşti şi sub mal, la dâmboviţa sau la ursoaia, gârla aia mică de pe islaz, îi prinde aşa cu mâna goală. dacă dai de ceva sub mal, în apa aia tulbure?, îi ziceam eu. de ce să dau, de broaşte?, zicea el. cu ghiuri mă duc uneori cu vaca pe câmp, el e mereu cu ideea să băgăm vacile pe răzoare, printre porumburi. bă, dacă ne prinde cineva?, zic eu. cine să ne prindă?, zice el.
uite cum facem. o iau eu înainte şi te ţin de mână pe tine.
adică pe mine.
tu vii după mine şi îl ţii de mână pe ăsta, nu-i dai drumul din mână.
ghiuri bagă un picior în apă şi deja piciorul i-a intrat în apă de tot, nu se mai vede. îl bagă şi pe celălalt şi apa îi vine până la brâu, şi e abia lângă malul ăsta. când intru şi eu, apa îmi vine până la piept, ghiuri mă ţine tare de mână, eu mă uit la spinarea lui să văd dacă se duce tot în jos sau începe să se ridice în sus. se duce în jos, mie apa îmi ajunge acuma la gât. m. mă trage de mână, lui unde i-o fi venind apa? şi atunci eu mă împiedic în ceva, răgălii de pe fundul apei poate, nu ştiu ce se întâmplă, scutur mâna de care se ţine m., el se ţine disperat de ea, eu o scutur cât pot de tare ca s-o desprind din strânsoare şi în cele din urmă reuşesc şi tot atunci apa începe să fie mai mică şi ies la mal. ghiuri se uită înapoi, o ia la fugă cumva prin apă şi îl aduce pe m. la mal. m. e verde la faţă, îi clănţăne dinţii, îi iese scuipat alb din gură cu apă. ai înghiţit apă? îl întreabă ghiuri, nu ştiu ce zice m. nu pot nici măcar să mă  uit la el.
ţi-am zis să nu-i dai drumu, zice ghiuri.
acu stăm acilea, pe mal, că e soare şi ne uscăm, zice ghiuri.
stăm la soare şi ne uscăm.

marți, 17 aprilie 2012

la şpirong

apa e caldă deasupra, şi f sărată, probabil ca apa de mare, numai că eu n-am văzut marea. are şi valuri. te ţine la suprafaţă, dar tot trebuie să ştii să înoţi, am încercat eu să văd ce se
întâmplă dacă nu mai dai din mâini şi din picioare, ce să se întâmple, te duci la fund. lumea zice că are două sute de metri adâncime şpirongul. bine, n-are două sute, are numai cinzeci, care e diferenţa? m-am lăsat să mă scufund vertical, cum se zice că s-a dus sonda în pământ. am simţit sub stratul de apă încălzită de soare răceala de gheaţă a adâncului, parcă mă muşcase ceva de picioare. parcă mă atinsese un animal cu pielea groaznic de rece. am zvâcnit la suprafaţă, m-am liniştit când am văzut mulţimea de copii bălăcindu-se şi ţipând. era ciudat cum veselia inconştientă şi groaza erau aproape una de alta, lipite. am decis să ignor spaimele, să nu mai ating zona rece şi să dau ocazia creierului s-o ia razna.
şpirongul e ceea ce e şi se vede, n-are secrete decât în adânc. cât timp îmi trebuie să-l parcurg de la un mal la altul? ştiu să înot câineşte şi ca broasca, câineşte e greu, obosesc repede, ca broasca e mai sigur, deşi mai lent. am decis să înot ca broasca, cu mâinile în apă, o trag dedesubt şi bat din picioare puternic, sacadat, nu cu ambele picioare o dată. pe la jumătatea şpirongului m-am gândit ce-ar fi să mi se pună un cârcel ceva, sau să nu mai pot să înot pur şi simplu, de epuizare să zicem. aş începe să înghit la apă. aş striga. dar în şpirong toată lumea strigă, loveşte apa cu palma, se bagă unii pe alţii la fund, strigătul meu ar putea rămâne un strigăt între atâtea alte strigăte, fără ecou. între timp aş înghiţi la apă, aş înghiţi la apă şi mi-ar intra şi în plămâni apa, ar începe deja să mă tragă la fund. creierul şi-ar da seama că mă înec şi urmează să mor. ar fi un moment înspăimântător să ştiu că mor şi asta se va întâmpla în câteva clipe, imediat. am continuat să înot ca broasca, fără să mă grăbesc, când am ajuns aproape de malul opus mi s-a părut că mă speriasem degeaba.
am parcurs şpirongul şi înapoi, atent să nu mă epuizez, destul de îngrijorat totuşi, când am ajuns la mal, iar malul e abrupt ca un perete doar puţin înclinat, abia am urcat clătinându-mă pe picioare. am căzut pe noroiul ăla de sondă uscat, cald şi fin, şi mi-am dat seama că eram terminat fizic de mult, doar voinţa mă adusese la mal. îmi venea să mă întorc cu faţa spre apă, să văd cum mi-ar fi stat plutind cu burta umflată de apă în sus, în timp ce strigătul cuiva s-a înecat unu, băăî! atrăgea atenţia tuturor. se făcea linişte.
dar asta era numai în creierul meu. de fapt mă aflam pe pielea fină şi caldă de noroi uscat a pământului, iar legănarea ca apa a scoarţei terestre, ştiindu-mă în siguranţă acum, nu putea decât să-mi facă  plăcere.








duminică, 15 aprilie 2012

multiculturalism

vecinul face grătar lângă bloc. după standardele lui, e normal.
tot după standardele lui,  nu e normal că grupul de ţigani care trece vorbeşte urât.

- de ce vorbiţi aşa, zice el cu blândeţe evanghelică în glas. mă rog, măcar cu intenţie.
- aşa vorbim noi, ţiganii, zice o voce din grup. suntem ţigani, şi ţiganii aşa vorbesc, urât!
- bine, dar măcar de paşti...
- paştele e o zi ca oricare alta.

joi, 12 aprilie 2012

betty

hai, lasă-mă cu astea. ştim amândoi cum stau lucrurile, zice betty.
de câte ori zic
betty, fii atentă aici!
ea întoarce capul. se uită la arţar. sau la tei.
unde au fost cuiburile coţofenelor.
parcă eu nu ştiu că ne prefacem
că e în regulă, zice ea.

duminică, 8 aprilie 2012

masa cu un singur picior

în timp ce octavian soviany vorbea despre ciudata existenţă a lui kostas venetis,  cineva punea piciorul în lumea reală

vineri, 6 aprilie 2012

intuiţie vs raţiune. oare?

nora iuga şi octavian soviany astăzi la târgovişte, despre intuiţie şi raţiune, despre cărţile lor.
nora iuga: urăsc raţiunea, de aceea am încă sufletul tânăr!
octavian soviany: raţiunea se chinuie precum sisif, ca să constate în final că trebuie s-o ia de la cap.

duminică, 1 aprilie 2012

sânge nou pt 2012

mă mir că pe blogurile gospodinelor nu scrie nimic despre asta, aşa că scriu eu, deşi nu sunt nici măcar gospodar.
primăvara nu se schimbă numai ora, se schimbă şi sângele.
sângele se schimbă cu verdeţuri, printre care eu mă grăbesc să trec delicatesa numită piure de urzici, separat zeama lor. urzicile cu ouă ochiuri şi mămăligă, zeama - la pahar sau la cană.
urzica are mult fier.
atenţie, numai săptămâna ce urmează le mai puteţi degusta, pe urmă, din motive religioase, nu. iar pe urmă se trec, gata pe anul ăsta!